luni, 1 decembrie 2008

Oscar Brenton Bensonhurts Blues.

mereu m-am intrebat cum arata tipul asta

vineri, 25 aprilie 2008

scafandrul si fluturele

Filmul, inspirat dupa un caz real, ne implica inca de la inceput. Modul de concepere al imaginilor ne da senzatia citirii unui roman scris la persoana I(singular desigur).
Nu vreau sa divulg intreg subiectul filmului cat mai ales sa punctez anumite probleme pe care acesta le ridica. In mare, filmul prezinta ultimile zile ale editorului revistei ELLE, care, in urma unui atac vascular cerebral, se pomeneste prins in propia carne, fara sa poata schita niciun gest sau sunet. Un sidrom rar, dar acest lucru nu este o consolare. Sindromul 'loked in' paralizeaza intreg corpu fara insa ca functiile interioare, respectiv gandirea, memoria sa fie afectate. Departe de a fi un film melodramatic, care sa se termine gasindu-ne cu mana pe telefon gata sa facem o donatie cat de mica pentru respectiva persoana, filmul este o fresca a vieti noastre de zi cu zi. Jean-Do, eroul(cred ca putem sa ii spunem asa) acestui film, realizeaza repede situatia in care se afla si, departe de a se simti rau ca nu mai poate comunica ca inainte, realizeaza ca, mai mult ca niciodata, vrea sa indrepte anumite lucruri macar acum, in ultimul ceas. Incepe sa se cunoasca pe sine, sa vada lucrurile din jur mai vi ca nicodata, sa aprecieze anumite lucruri mai mult ca pe altele. De exemplu, daca urmarim filmul putem vedea de ce nu sufera Duminicile. 'Inchis' in sine, tipetele lui sunt totusi auzite de providenta divina care, prin intermediul unor doctori, stabileste o modalitate exasperanta, dar eficace, care il face pe Jean Do sa comunice, sa scrie o carte, si chiar mai mult. Oricum, Jean-Do are ocazia sa afle ca, lumea din jur, sufera de acelasi sindrom, locked-in, prin refuzul lor de a zbura prin viata, prin sedentarismul si complacerea la care adera, mai mult sau mai putin voit. Astfel ajunge ca, glumele rautacioase sa nu il afecteze, ba chiar sa le guste cu satisfactie. A nu fi un spirit liber, a trai si a-ti da seama ca anumite vise le-ai bagat sub pres, ca ai ratat multe, multe momente in viata, acestea sunt simptomele adevaratei boli locked-in. Si nu este nici o boala rar. Sper ca, foarte multi oameni, sa vada filmul acesta. Pentru ca e un film la care, nu plangi pentru conditia lui, cat pentru a ta. Desi, recunosc, dupa ce am vazut filmul am avut un mic cosmar.

no country

Nu sunt un critic avizat, doar un privitor amator care are dreptul la o parere. Si aceea este ca acest film, nu merita marele premiu. Prima parte a filmului este bine construita, cu detalii bine alese, cu tensiune bine controlata, su suspans. A doua parte insa este complet ratata, parca a murit scenaristul( Doamne fereste) sau parca, si-a dat seama ca a iesit ceva de valoare si a fugit inspiratia. Desigur ca s-a mai creat un personaj Anton Chigurh, memorabil pentru vitrina personajelor negative a cinematografiei universale (printre cele mai recente se numera si Jigsaw, care isi pierde din valoare prin filmele 2 3 4). Tare curios sunt sa citesc cartea care a stat la baza filmului. Oricum, filmul m-a captivat in prima lui parte, complet chiar, spunandu-mi ca, da, merita oscarul. Insa am fost dezamagit.
Ce mi-a placut la film este lupta dintre cei doi, Anton si Moss, care mi-a adus aminte cumva de filmele din seria Predator, prin faptul ca erau mai tot timpul singuri, si nu prea se aude sirena polititei. Mi-a mai placut datul banului in benzinarie.
Nu mi-a placut ca numite personaje, care par a avea o pondere importanta in film, dispar cum au aparut, aproape necreonate suficient. Finalul nu este nici pe departe unul din acele fianluri neasteptate, cu o rasturnare de 180 de grade sau cu ceva care sa te lase cu gura cascata. Finalul lasa privitorul cu o privire incrancenata, iritata. Nici macar nu creaza frica pentru faptul ca psihopatul este liber. Pot spune ca nici macar nu este credibil.
Mie personal imi da impresia ca se vrea o continuare, nu stiu de ce. Repet, nu am citit cartea.
Una peste alta, raman la ideea ca There will be blood, merita din plin oscarul.

la vie en rose

Fiecare natiune isi merita artistii. Ba chiar ii si oglindeste. Cel putin aceasta este parerea, intarita nu formata, dupa ce am vazut filmul Le mome(La vie en rose, varianta americana a titlului). Edith Piaf nu avea cum sa se nasca in alta tara, vocea ei nu ar fi sunat la fel in alta limba. Filmul dezgoleste de orice misticizare, persoana Edith Piaf, dar acest lucru nu face sa ii scada din aura speciala pe care si-a dobandit-o. Astfel filmul nu iarta nimic din viata artistei, prezinta totul en rose, ca sa zic asa. Actrita care a interpretat magistral rolul, Marion Cotillard, nu a facut niciun rabat in a face din acestn rol, rolul vietii ei. A consultat, dupa cum a declarat, interviurile lui Edith, a urmarit inregistraile cu atentie retinand micile detalii care redau fiinta. A facut ca Edith Piaf sa mai traiasca inca o data, prin acest film. Am remarcat o secventa din film, in care Edith Piaf, fiind foarte bolnava si marcata de durerea pierderii iubirii vietii ei, Marcel, primeste vizita unui tanar care ii prezinta, timid, o melodie. O melodie care a facut-o pe Edith sa se ridice de pe scaun si sa spuna cu lacrimi in ochi ca este melodia vietii ei, melodia pe care ea trebuia sa o cante. Era viata ei acolo. Si nu o sa se mire nimeni cand o sa zic ca melodia era Je ne regrette rien. Atitudinea ei, felul in care s-a manifestat, bucuria care a depasit limitele suferintei, dandu-i un plus de energie artistei pentru a canta pe scena aceasta melodie, mi-a amintit de felul in care se manifesta in situatii de bucurie o buna prietena de-a mea. Si ca o observatie personala: melodia Je ne regrette rien cred ca isi gaseste corespondenta in melodia My way, a lui Frank Sinatra, melodie care a dat ceva batai de cap unor persoane candva...undeva:D(oricum se afla si prietena cu pricina pe acolo).
Filmul merita mai multa atentie, mult mai multa, pentru forta care se degaja privind un destin tulburat dar nu stirbit, un destin pe care sunt convins artista nu l-a regretat.
Pentru final va las o inregistrare cu Edith Piaf. Si daca aveti curiozitatea sa vedeti filmul opriti-va la interpretarea acestei melodii in film, si urmariti, in special la final, cum miscarile lui Edith Piaf sunt parca trase la indigo de actrita. Si nu o zic in sensul rau.